Pe vremea mea

”Pe vremea mea”, mi-a spus bunica,

“Soarele părea să piară,

Voi acum măcar aveți

Ecrane să vă lumineze în seară.

 

Și puteți să vă vedeți,

Să vă auziți glasurile

Chiar și printre pereți,

Fără să vă pună limită granițele”.

 

Atunci am privit-o cu dor

De vremea ei, ce n-am avut-o,

Și i-am spus cu un surâs,

Știind apoi că a durut-o:

 

“Dar pe vremea ta

Puteați să zâmbiți fără efecte

Și să vă acceptați cu totul,

Cu calități și cu defecte.

 

Ți se rupea glasul când îl strigai

Pe bunicul din colțul curții,

Și ți se oprea inima de jind

Când din armată îl așteptai,

Dar ți se umplea gândul de dragoste

Când îl vedeai venind.

 

Noi nu ne mai uităm la ceas

Și-l considerăm pe timp prieten,

Însă la câte se pot face acum

Devine fals precum un teren,

Ce îl plătim online, nu mai facem drum,

Căci ne crește neființa

Și ni se pierde recunoștința.

În vremea mea, bunico,

Aș vrea să ne amintim de vremea ta.

Și să iubim. Doar să iubim

Timpul, oamenii, șansele, soarta”.