Bolnavă

toate lucrurile se întâmplă

cu un scop bine prescris,

am de luat prea multe pastile

ca să mă integrez într-un cerc ucis

de prejudecăți ce-mi bubuie în creier,

„nu-i asculta, du-te după vis!”.

 

asta-i mica diferență

dintre cei ce-i întâlnești,

îi urăști ori îi iubești

și dintre cei văzuți cu alți ochi

simțind ale lor bătăi

de inimă-n urechi.

de e noapte ori zi,

de-s cu familie sau copii,

în cap am numai versuri

ce mă salvează de întuneric,

căci fără lumină

nu-mi pot citi rețeta.

aș fi vrut ca oamenii să aibă prospect,

sau cel puțin unul mai clar, nu atât de transparent.

pentru că e greu să-ți fi propriul doctor,

când cel ce te poate vindeca de ura din jur

e departe, dar aproape,

îl ai în inimă, căci ea nu pleacă,

pentru el întruna bate.

 

însă cei cu prospecte incolore

cred că doctoru-mi e boală,

când în plină pandemie

nu de covid mi-e frică mie,

ci de virușii ce-mi stau în cale,

dacă nu-mi eliberează drumul

mă simt nevoită să-i calc pe picioare.

 

căci ei au făcut-o fără să gândească,

nevrând să se înjosească

și imaginea să și-o piardă.

cu ce s-au ales acum,

când vor poate și ei

să se vindece de-o boală

ce le e medicament prea bun?

 

dar așa suntem noi,

ne pierdem printre nori

și evadăm pe pline cărări

ce-s de fapt goale, nu vezi?

pe lângă pomii verzi

sunt doar oamenii ce-i trădezi

ori te trădează ei.

nu-mi place să generalizez,

dar parcă până și scrisul doctorului meu

e prea complicat

învârtit și-nbârligat,

„alea-s gânduri, nu cuvinte”

am uitat, dar iau aminte.

 

căci principiile-mi plusează

până în torace,

și poate ați ghicit,

de la doctor am învățat și anatomie

și tot ce voi o mie

nu-mi veți putea arăta

căci n-aveți visuri de urmat,

e doar ziua de azi,

dar ce faci dacă-i cerul înnorat?