Fragment I din ~ Polaroid de vară ~
(povestire publicată în volumul de proză scurtă „Colivia cu șoapte”, editura Betta, 2022, București)
Stau cățărată pe un stabilopod și privesc în depărtare, acolo unde apusul se scaldă în albastrul tumultos al oceanului. Portocaliul cerului este intimidant, îl simt cum mă absoarbe cu totul și mă face să mă pierd în nuanțe prea calde pentru sufletul cel înghețat. Câtă înfrigurare încape, oare, în mine?…
O răfală de vânt mă împinge în spate și mă determină să mă clatin periculos. Sunt teafără; mă reechilibrez, automat, după ce am luat viraje profesionale cu mâinile, asemenea unui planor în coborâre. Întind brațele și cuprind în palme soarele. Mă frige (așa mi-am imaginat, cel puțin) și-l scap, dar el rămâne pironit tot acolo, plutind pe linia infinitului. Degetele, parcă de ceară, încep să se topească, carnea să curgă de pe oase într-un proces macabru dar pe care nu îl găsesc câtuși de puțin dureros. Mă aplec în genunchi și scufund brațele până la cot. Spuma mării le vindecă. Trebuie să fi halucinat…
Sunt singurul personaj care s-a sustras din „Al nouălea val” al lui Aivazovsky. Am părăsit catargul și am înotat spre mal. Raza speranței a rupt întunericul pe din două iar pe mine, în paișpe. Frânturi din ceea ce am fost au rămas în amintiri, iar amintirile zdravăn sigilate într-un cufăr aruncat pe fundul mării. Sper să nu fie găsit. Nu e menit să fie deschis. Ca pe un cadavru, curenții poartă la țărm uitarea. Și ca un virus, aceasta eradiază totul în jur.
Este 8 august.
Deși simt cum greutatea acestei zile apasă pe umerii mei, nu am nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat astăzi și prin ce încrengătură a sorții mă aflu aici. Rog Cerul să-mi trimită un indiciu. O parte din mine nădăjduiește să apari tu, un Poseidon al vremurilor moderne, cu o coroană de corali în loc de trident.
Violetul se reflectă în pupilă și o arde neiertător; mă cuprinde euforia: aș vrea să îmi pictez inima în purpuriu iar toate memoriile noastre să pulseze în sincron cu valurile ce se sparg zgomotos de stânci.
E alunecos, dar nu îmi pasă. Am căzut de prea multe ori în noroi încât mi-e totuna dacă mai cad, o dată, în neant. Mă simt indestructibilă, nu mai am nimic de pierdut. S-au fărămițat în interior destule, n-am izbutit să le salvez la timp; nici nu cred că am avut vreodată șansa aceasta. Nu mai există nimic ce m-ar putea răni, sunt carne de tun într-un război pe care îl port, în mare parte, în propria minte. Eu îmi declar starea de beligeranță și tot eu cad sub asediu. Mă bombardez cu insecurități pe care le dobândesc ca urmare a absenței validării din partea celorlalți. Dărâm câte un vis la interval de două ore de somn. Iau prin învăluire stima de sine și dau cu ea de pământ, o nimicesc în șuturi, să învețe unde-i e locul. Să fac pact cu mine însămi? Nu am deprins împăcarea cu monstrul care șade flămând în subconștient, care mă trage de mânecă să-i storc câte o tragedie pe săptămână, să-i umplu orgoliul cu vreo beție dintr-acelea hardcore din care ieși mahmur pentru următoarele douăzeci și patru de ore.
Scot din buzunarul rochiei colecția noastră de scoici. Zic „a noastră” deoarece fiecare ascunde în carcasă o poveste despre noi. Nu-mi scoate ochii că doar eu sunt cea care le-am adunat. Ai fost cu mine, că-ți place sau nu, în momentul în care le-am dezgropat de sub nisip. Ba chiar mi-ai spus pe care să le păstrez și de care să mă descotorisesc pentru că „nu ne definește”. Am numai scoici cu ghimpi. Toată iubirea noastră doarme în cochilie. Trebuie să fii prudent când le apropii de ureche, să nu te înțepi. O aleg pe cea cu carcasă de sidef și o lipesc de timpan. Sunt pregătită să sângerez. Începe cu un șuierat și se continuă cu un urlet.
Briza mării îmi ciufulește părul. Valurile îmi udă gleznele. Nu mă pot mișca, am prins rădăcini de stânci. Scoica s-a încleștat de lobul urechii. Nu mai aud nimic în jur. Mă dizolv ca o aspirină efervescentă într-un pahar cu apă plată.