„Nimic nu e mai înrudit cu mine decât marea./Apă sărată sunt și eu/Închis(ă) între maluri diferite”

Cred că în vene îmi curge apă de mare învolburată, că sângele din capilare a dizolvat un conglomerat de sare și și-a format propriul său ocean în carcasa circulației mele mici, cea care duce la inimă, adică. Uneori simt cum acest sânge fierbe, cum se agită în pereții alveolelor și cum se roagă de mine să-l eliberez în spumă de cleștar, însă nu știe că toată această agitație e în zadar și că mă rănește când văd disperarea care îl cuprinde la fiecare refuz al mării. Nu pot să concep cum am fost modelată dintr-un bulgăre de pământ de un galben bolnăvicios, când simt că mă sparg în bule de apă atunci când înot, că mă camuflez perfect printre atomii de hidrogen și oxigen din adâncuri. Doar atunci, în ghearele curenților, în sfârșit se calmează durerea din artere, sângele tăcând și dilatându-se în vase, purtat de leagănul continuu al valurilor ce se aruncă violent în stânci.

Nisipul mă zgârie, mi se lipește precum o colonie agresivă de insecte de tălpi și mi le punctează cu bile roșiatice. Nu îmi place și am multe de împărțit cu el, cu el și cu pământul, mai ales. Primul lucru ar fi de ce m-a furat din parantezele mareelor și a decis să mă facă om, când eu știu foarte bine că mă pot despleti în unduiri marine cu ușurință? De ce am fost constrânsă să am două mâini și două picioare, dacă, în loc, aș fi putut să mă nasc delfin? Mă simt trădată de acest înveliș metalic al condiției umane, din care nu mă pot desprinde, căci pare că s-a contopit cu ființa mea, cu toate că simt cum acel sânge furios, încearcă să-l respingă, să-mi anuleze acel substrat îmbâcsit al mortalității. 

Sunt divizată între două lumi, sunt suspendată la confluența a două țărmuri, dintre care niciunul nu îmi permite să mă scufund cu totul doar în el. De fiecare dată când sunt la mai mult de un kilometru de mare, amețesc și în urechi îmi răsună zgomote lacunare ale valurilor, acele sunete pe care încercă să ni le șoptească scoicile, doar că eu le aud amplificat. S-au prins, precum sarea, în părul care mi s-a marinat în alge, și încearcă să condenseze definitiv în mine. În curând, o să se transforme în niște acufene dureroase ce nu o să treacă dacă nu mă apropii din nou de apă. Încerc să suport și mă străduiesc să nu îmi simt obrajii umezi.

Nu îmi place să plâng, pentru că am impresia că pulberea de mare care mai era încătușată în mine se pierde încet, încet prin lacrimile ce le dau afară. Dacă glandele mele lacrimale vor seca, atunci eu ce mă fac? Dacă, de fapt, hematiile mele nu sunt niște celenterate sub acoperire, ci simple celule de o complexitate biologică ridicolă, atunci eu nu m-aș pierde oare pe mine? Nu m-aș poticni în dealuri de nisip și în secetă? Și iar ajungem la nisip…De la el am cele mai multe răni. Se prinde de tine și nu te lasă, pare obsedat să te oprească din a ajunge la apă. Se întinde pe distanțe din ce în ce mai mari și, aparent, oficialitățile vor să-i lărgească tot mai mult teritoriul. Te murdărește, te obligă să-l inspiri și să-i strecori firișoarele prin calea respiratorie până la arborele bronșic, pe ale cărui crengi se și lipește pentru totdeauna. 

Scoicile sunt mai drăguțe, îmi e milă de ele – călcate de picioare arse de soare. Ca și mine, ele se află între două maluri. Nu vreau să le zdrobesc cu tălpile mele crude și, astfel, să le transform în praf de  cioburi ce îți străpung carnea pe nesimțite. Nu vreau să frâng cochiliile în unghiuri ascuțite și-n echere strâmbate de curbura lunii. Odată, o mică stridie mi s-a înfipt în călcâiul stâng; am fost în culmea fericirii, căci speram ca ea să mă elibereze din cătușele în care m-a legat societatea umană și să îmi dea înapoi statutul de locuitor al mărilor. Ce tare am mai plâns când mama m-a dus la doctor și neștiutorul a luat patentul și a scos-o cu totul din mine. Acela a fost primul și ultimul moment din viața mea când m-am simțit cu adevărat întreagă; moment spulberat de un clește și de o vată îmbibată în spirt. 

Dar oare doar eu sunt așa? Toți oamenii par cumva cenușii, fiecare parcă glazurat într-o pojghiță de abur. Sunt de părere că nici ei nu sunt făcuți dintr-o movilă de pământ, iar „nesăbuita” gravitație îi ține țintuiți în mâlul omenirii. Uită-te în jurul tău! Câți dintre cei pe care îi întâlnești chiar par că aparțin acestei lumi seci? Unii s-au născut cu siguranță dintr-o suflare de nebuloase, deci poate de aceea le e dor de cer și au impresia că încă mai aud fâlfâitul aripilor retezate din omoplații lor. Alții poate că au fost aduși la viață printr-o picătură de rouă, iar atunci când plouă par că vor să se cațere de niște frânghii invizibile și să tot urce printre lianele de ploaie până devin și ei plânsul norilor. Iar alții, ca mine, au venit pe lume ca sarea maturată de briza mării și tânjesc să fie dispersațiîn mozaic de valuri.

Noi, cei creați din rețele neuronale de plancton, ne sufocăm în suflări de vânt, ne împiedicăm de ridicăturile de noroi și ne pătăm de murdăria pământului. Decădem în colb și în dune de nisip, care ne înghit oazele din sânge. Cred că faringele mi se poticnește continuu de praful pe care îl inspir, de fumul care amenință să îmi evapore marea. Oare așa respira toți ceilalți? Sacadat, luând aerul din atmosferă și împărțindu-l inconștient în bucăți mai mici pentru a-l putea, în sfârșit, absorbi, pentru ca trupul lor presărat cu urme de solzi calcinați să nu-l respingă? Se îneacă oare și ei când e iarnă și simt că li se solidifică oceanul interior, că nervii cranieni prind o crustă de sare cristalizată? Înțeleg și ei cum e ca inima ta să se alimenteze cu gheață în loc de fluid limfatic? Oare toți cei ca mine au pistrui pictați cu cerneală de sepie?

Iar cei care s-au născut din constelații…oare ei nu se simt limitați, nu au impresia că sunt depozitați în niște trupuri de furnici, când ei știu sigur că odată ar fi putut îmbrățișa întreg universul, fie el și în expansiune? Oare cei făuriți în plâns de ploaie nu sunt în agonie atunci când soarele le arde carnea de pe oase? 

Cred că niciunul dintre noi, în definitiv, nu aparține pământului; suntem prizonieri trecători pe suprafața lui. Neîntrebați, am fost aruncați la naștere în molozul său, iar tot ce avem de făcut este să curățăm cu sârguință acest strat de praf lichefiat de pe pielea noastră, exact cum am răzui o etichetă îngălbenită de pe un borcan plin cu miere crepusculară, și să regăsim luciul uitat al aripilor și al înotătoarelor de altă dată… 

Dacă, însă, nu îmi voi putea scrijeli bine cu unghiile pielea și nu voi putea să mă întorc la forma mea aerodinamică de altă dată, dacă sângele meu se dovedește a fi format din simple elemente figurate, atunci nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut…

…O sticlă plutitoare, pe curenți marini, care să răsfrângă lumina în griuri colorate, în mici fosfene ce au să se întipărească pentru o eternitate pe retina unui ochi obosit de amintiri; acesta vreau să-mi fie testamentul. O să îndes și o mică scrisoare, un elogiu final, și o să las sticla în larg și o să sper că marea mă va primi măcar atunci în spuma ei cu miros înțepător de moluște și de pungi de plastic aruncate de turiști…