Moștenire 

„Viitorul nu este decât o imagine prafuită a unui trecut îndepărtat spre care aspirăm în prezent, un tablou pe care ne dormi cu ardoare să îl pictăm pentru a lăsa o moștenire pe pământ.

Pentru cine moștenire?

Pentru un viitor.

Pentru ceva ce sperăm, ceva ce ne dormi să se întâmple cu existența noastră, cu trupul noastră când va trece în neființă. Măsurăm clipele până la acel moment și suntem deopotrivă nerăbdători să cunoaștem și înfricoșați să aflăm mai mult decât am putea înțelege. Ne încredem în numărătoarea ceasului înfipt pe perete și în vocea generala a umanității ce ne spune ca suflarea minții noastre va adormi într-o bătrânețe eternă.

Și totuși…Ce rost are să mă mai zbat pentru un mugure de pământ, căci venele mele se vor goli asemeni șuvițelor de păr albe, odinioară castanii.

Trupul mi-e închis într-o cutie de carton, fără voința mea, fără vreo urmă de aerisire și, cu toate acestea, mă simt umil de confortabil. Retina mea se obișnuiește cu întunericul din miezul lemnului, iar inima mea nu mai bate atât de tare. Se mai aude din când în când precum picăturile de ploaie ce curg de pe streașina casei copilăriei mele. Și asemena bunicii ce croșetează lângă sobă, în ciuda mâinilor sale ce tremură în ritmul pulsului, trupul îmi este absorbit în eter și nimeni, în afară de mine, nu-și mai amintește glasul meu.”