Fugim din port în port într-un picior

Orbirea începe, ca întotdeauna, cu o tușă de coacăz-roșu pe obiectivul polaroidului, începe c-un zâmbet prea larg sau c-un obraz secat… Poate dacă omul și-ar lua o sămânță de timp, măcar o crăpătură de oră albastră pentru a vedea duzina de cioburi pe care le calcă, nepăsător, în picioarele-i strâmbe, și-ar da seama cât de mult s-a frânt singur, cât de mult s-a pliat, s-a modelat, ca un origami defect din naștere, după niște instrucțiuni ambigue. Și-ar vedea astfel, în sfârșit, buricele degetelor sfâșiate de propriile-i mușcături și albul ochilor însângerat de lacrimi fără rost. Iar dacă, în plus, ar focaliza corespunzător camera mânjită cu cerneală de sepie, n-ar avea cum să rateze lucirea crudă a sticlei sparte ce i s-a infiltrat, treptat, de-a lungul anilor, în călcâiul drept… S-ar întreba de ce nu observase mai înainte, dar, pe atunci, nu-i cursese sânge, însă, acum, simte cum cade pe nisip un lichid globulos, cum pământul pare că-l soarbe însetat. Omul nostru se va clătina pentru o clipă și va trăi, de acum încolo, cu sentimentul că a pierdut ceva vital, indispensabil, cum ar fi guma de șters de la alimentară sau cheia ruginită de la casa părintească…
Am putea afirma, fără nicio urmă de rușine, că retina noastră a obosit. Asta dacă nu era deja știrbă din fașă. Nu mai vedem clar, interpretăm dilatat lucrurile care se petrec, le contractăm, la nevoie, și ne îngustăm privirea până când, din peisajul exuberant al acestei vieți șchioape, nu ne mai rămâne decât o aglomerare amorfă de fosfene spălăcite. Trăim cu toții ca și cum am fi miopi incurabili: bâjbâim mereu, ne împiedicăm de propriile cuvinte ca de niște roci sedimentare, în timp ce iluziile le spălăm în clor, le alungim și, ca prin minune, le facem pitice, atât de mici, ca să ne încapă lejer în buzunarele roase pe dinăuntru. De ce nu umblăm cu toții având o sticluță de spirt în geantă sau măcar cu ser fiziologic? Așa ne-ar fi mult mai ușor să ne dezinfectăm de urmele de funingine de pe șira spinării sau de praful de pușcă pe care ni l-am pus singuri, noaptea, sub pernă. Și oare n-ar trebui să ia fiecare dintre noi lecții de prim ajutor? Astfel, poate am reuși să ne resuscităm după fiecare moarte survenită ca urmare a orbirii noastre premature, ne-am salva singuri de astmul înnăscut al plămânilor noștri fragilizați de fum, zgomot și clorat de potasiu.La fiecare colț de stradă și intrare de bloc, dăm inevitabil peste vreo optică a unui renumit doctor oftalmolog. Totuși, cu toate studiile lui universitare și cu toate diplomele poleite cu aur și etalate, ulterior, în cabinetul privat, nu ne-ar putea diagnostica refuzul categoric al ochilor noștri de a privi lumea așa cum e ea cu adevărat, nu ar ști, sub niciun chip, ce lentilă progresivă să ne recomande. Din proprie experiență, vă spun că cele cilindrice redimensionează realitatea, o taie în unghiuri obtuze, o brutalizează și-o poziționează între granițe prestabilite. Mulți ar spune că ele ar fi de ajuns, că ne-ar repara vederea și-ar remodela-o în șabloane certificate de medicii specialiști, dar care dintre noi ar vrea să piardă pentru totdeauna contradicția cromatică, pe care doar retina noastră, în surescitarea ei ultimă, e în stare să o cuprindă? Ce se va alege de acele nopți decolorate de vară, de pădurile luminate de raza răpusă a unui amurg violent? Ce ne vom face fără ceața ce se lasă involuntar peste soarele amiezii și ne împiedică să ne uităm direct în azurul incandescent?
E adevărat că vedem eronat, că, încontinuu, țesem plase de pescuit somoni, chiar dacă ei nu trăiesc mult în fluviile noastre secate, că ne agățăm de ceilalți, în loc să vedem că ei sunt cei care cad și nu noi, dar, cu toate aceste greșeli dioptrice, măcar roșul capătă nuanțe de violet, măcar marea se preface în oglinda întoarsă a idealurilor noastre înecate și, în final, măcar cioburile pe care le colecționăm în edemul tălpilor le vedem ca pe niște inofensive scoici microscopice. Sunt mai mult decât convinsă că nu am rezista să ne surprindem reflexia în ochiul bălților de ploaie, să ne vedem așa cum suntem, cocoșați și obosiți, dezgoliți de măștile de ghips și de surâsurile fațetate. Ne-am speria dacă ne-am întrezări craniul supradimensionat sau omoplații zgâriați de copia nereușită a unor aripi improvizate din azbest? Oare ce-am zice când am vedea cum stau sufletele noastre agățate de gura prăpastiei sau cum încearcă în disperare să se întoarcă acasă, plutind pe curenți marini, prin conglomeratul de plancton și fosfor cristalizat? Suntem, în definitiv, călători fără busolă, marinari naufragiați pe diverse insule exotice… Atunci, ce căutăm printre ruine de moloz? De ce ne tot pornim la drum pe corăbii din lut și ne clădim edificii din piatră scorojită, când știm bine că sufletul ni se zbate între coastele noastre fracturate?Prin definiție, omul e un zbor greșit al unui vis măreț, o figurină din porțelan, ciobită în trei colțuri. N-am putea niciodată să ne întregim, chiar dacă mulți, la rândul lor, au încercat să-și lipească aripile căzute cu aracet sau cu patafixul coroziv, rămas de la posterele agățate strâmb pe tavanul dormitorului. Cât de adevărat o fi, însă, faptul că pentru a cunoaște lumea din jurul tău, trebuie să fii dispus ca, mai întâi, să te pui pe tine însuți sub o lupă divergentă și să începi, tacticos, precum un rezident la chirurgie, să-ți diseci gândurile, dorințele, minciunile, să le sortezi pe culori și pe nuanțe, să le distilezi în lacrimile-ți ținute în frâu până la dizolvarea din urmă?
Cred că de aceea ochii noștri și-au pierdut voluntar capacitatea de a distinge realitatea în forma ei brută, neprelucrată de subiectivitatea noastră contagioasă. Introspecția adevărată este doar un șoim iluzoriu, un crez uitat al imposibilității noastre de a ne abstractiza obiectiv existența infirmă.

Cu toate acestea, orbind fizic, se pare că, paradoxal, sufletul nostru începe să vadă mai bine, că se orientează mai bine în spațiu, că-și fabrică poduri și căi ferate care să-l ducă departe de seceta din jur, de apa contaminată și de plasticul încapsulat în rețeaua noastră venoasă. Uneori îi și șoptim ca să nu ne audă nimeni, îl ghidăm prin praful autostrăzilor, dar toate acestea le facem cu o voce gâtuită, atât de joasă, încât indicațiile pe care i le dăm ajung mult prea târziu. Vorbim cu noi înșine ca și cum am vinde informații secrete unor infractori. De ce ne-o fi așa de rușine de oceanul ce-și leagănă valurile în interiorul nostru, în miezul acela clocotit, în care furtunile se adună în catarge, iar copiii și bătrânii se roagă în genunchi? Fanatici, fugim din port în port într-un picior, ca și cum am avea atâta timp la dispoziție, până când glezna ne va amorți și va paraliza sub greutatea inexistentă a cârjelor, până când vâslele vor cădea epuizate la marginea unei dune de nisip și, unduindu-se, ne vor lua cu ele mai departe… prea departe…
În definitiv, câte ocoluri de Pământ, de lună și de soare trebuie să mai dăm până ne vom da seama că vom ajunge înapoi de unde am început, o dată și încă o dată?