Nuci pribege
Cum să faci să uzi șotronul cu lacrimi și să-l conservi în compot de mere confiate? Nu plâng
des, iar, când o fac, nu e vorba de vreun motiv serios. Stau în fața blocului și încă văd cum jucau
actorii, care eram pe atunci și care-și schimbau rolurile după briza dunăreană. Parcă și aud cum
vecina de la parter ne strigă să tăcem și ne alungă de pe straturile ei de flori. Aveam mai târziu să
aflu că grădina nu era a ei și că era ilegal să-ți însușești o parte din spațiul public, dar nu țineam cont
de treburile astea de adulți. Ne făceam propriile legi, pe care le promulgam și le aprobam la umbra
celor trei nuci. Corect, nu trăiam în basme, dar chiar aveam trei nuci în fața blocului și pentru ei mă
aflu eu aici. Pot zice că am ajuns la nucleul periferic al orașului meu, omphalosul strâmb al multor
julituri de-un tragic violet.
Mă gândisem întâi să reînvii locul din fața blocului, dar se pare că locatarii au făcut deja
destule: l-au modernizat, placat și șlefuit cu puternice accente brutaliste. L-au mâzgălit într-o pâclă
voit modernistă, care, pe bună dreptate, e de neasimilat pentru arhitectura noastră. Nu, mi-am
pierdut dreptul să refac scara, pe al cărei beton poros tronau desene și coșmaruri repovestite printre
copiii de altădată. Au schimbat fațada și-au găsit un material rezistent la creta luată cu 50 de bani de
la alimentară. Pardon, acum este 3 lei la supermarket. În locul șopronului sterilizat, m-am decis să-
mi păstrez nucii, să-i presez cum făceam odată cu florile. Singura mea alinare este faptul că e ilegal
să-i tai. Mi-e groază, însă, să-mi imaginez ce s-ar fi ales de ei dacă făceau parte din altă specie de
arbori. Promit că este singura dată când mă complac favoritismului și discriminării rasiale de ordin
vegetal.
Tot ce-mi doresc să schimb este atitudinea oamenilor față de ei, care se ramifică în două
crengi mâncate de carii. Pe de-o parte, vecinii uită aparent, printr-o amnezie stranie, complet de
neînțeles la nivel anatomic, dar care se dovedește chiar contagioasă, că nucile produse de ei sunt
comestibile. În loc să le culeagă și să le scape din ghearele inutilității și-ale putrezirii premature,
cumpără pungi întregi de nuci bio, aduse din Polonia, dar cu etichetă de România. Pe de altă parte,
sunt și cei care profită de ei și încep să le bată coroana cu o coadă de mătură. De ce se miră atunci
că, pe an ce trece, se produc din ce în ce mai puține fructe?
În onoarea tuturor vânătăilor și a zgârieturilor pricinuite de scoarța, pe care, cu gânduri
donquijotești, încercam să ne cățărăm în papuci cu tălpi roase, vreau să pun un semn, un cuvânt
pentru toți cei care și-au trăit copilăria la umbra unor arbori cu simbolistică întunecată. Ciudat, căci
perioada aceea a fost cea mai luminoasă din viața mea, întunecate și amare au fost doar cuvintele
îmbibate cu iod, aruncate de vecinii care nu mai știau cum e să te joci…
Nu plâng, o fac arareori. Ce vedeți acum pe obrajii mei sunt dârele acide ale unei societăți
care-a înlocuit trecutul scorojit cu o marmură fațetată, incongruentă cu substanța cutată a spiritului
nostru șchiop… Dar, prin geana-mi încărcată cu strigăte trecute sub tăcere, văd totuși o sfâșiere de
nori și, între ei, o rază. Oare soarele nu răsare altfel printre corolele răsfrânte ale crengilor? Cumva
nu suntem și noi extensiile convergente ale lor, nuci pribege ce uită uneori să se culeagă de pe jos și
de pe ramuri?