Omul pe orbită
Două, trei… nouăzeci și nouă. Le legam între ele, le număram până când suta se
reducea brusc la un zero de caro, iar atunci o luam de la capăt: una, două… Boabele de
porumb cădeau în găleata pe care o țineam între genunchi. Sau poate era un bol, un lighean în
formă de leoaică? Lumea mi se scurgea, în acea dogoare de august, în picuri de rouă, de mâl
și de ploaie acidă, iar realitatea se confunda cu alta, mai dilatată în inconsistențele ei, mai
absurdă în coloritul ei de păun rănit. Tot ce-mi rămânea de făcut era să reiau acea
numărătoare, să curăț știuleții, pe care… pe care apoi îi aruncam într-un foc. Revelația că
cineva a aprins un chibrit lângă mine m-a făcut să tresar, iar micul fitil de lumânare părea
acum un ghem de flăcări, în care ardeau rămășițele porumbului. Am rânjit inconștient și încă
păream să am colțurile gurii ridicate într-un unghi obtuz peste o oră… Să fi fost, totuși,
doar un minut? Dacă mă uitam la ceas, limbile nu se mișcau dar, dacă-mi întorceam capul
pentru o clipă și reveneam apoi cu privirea asupra cadranului, ora părea schimbată, prea
înaintată. Trebuia deja să se întunece cu aripi de berze ori încă așteptam un răsărit, o dungă de
carmin pe șevaletul mâncat de molii al cerului?
M-am uitat rapid peste umărul stâng. Pământul tremura și, odată cu el, pietrele
stropite cu var de pe uliță. Să fi trecut deja căruța cu saci de cânepă sau abia venea să-mi ia și
ultimele eforturi ajunse acum la picioarele mele, adunate în cheaguri de mălai prematur?
Buricele degetelor mi-au devenit, treptat, din ce în ce mai roșii. Prima dată credeam că era de
la umbra focului, ce creștea cât vedeai cu ochii, dar, mai apoi, am simțit un lichid cald în
palmă. Nu mă speriam de obicei la vederea propriului sânge, însă, de data aceea, inima
începuse să mi se strângă în pliuri ca un origami nereușit. Inspectam fluidul atât de atent,
încât uitasem de numărătoare. Se închegase deja sub forma unei mingi de tenis, căpătând o
consistență de gelatină, de gem de gutui sau, mai bine zis, de cauciuc abia prelucrat. Aș fi
crezut că rana de la deget mi s-a închis, când, de fapt, alimenta sfera cu sânge proaspăt. Era
acum pe jos și părea să se rostogolească de la sine, prin praf și unghii tăiate din carne. A prins
o așa viteză, încât, în câteva secunde, s-a făcut nevăzută, după un morman de moloz. Nu, era
un mușuroi de furnici. Întrezăream coloniile făcând șiruri indiene în întâmpinarea mingii de
sânge. Era foarte posibil să-mi fi intrat praf de porumb în ochi și să-mi fi alterat suprafața
globuloasă a retinei, dar, una câte una, furnicile au început să se lase în jos și să-și pună
frunțile la pământ. Se închinau în fața conținutului meu sangvin. Nu știam cum aș fi putut
sesiza toate acele mișcări minuscule, până când am început să simt o greutate în pumnul
strâns – o lupă.
Focul de lângă mine se transformase în cuptorul unei sticlării și, cu toate că, în aerul
de funingine incandescentă și de glasuri răgușite de cocori, se auzeau forfote, nu puteam zări
muncitorii, ci doar rezultatul eforturilor lor: oglinzi în formă de lacrimi, pahare cu modele de
solzi, borcane cu dovlecei în basorelief. Iar, peste toate acestea, tronau lentilele biconvexe și
niște semiluni, de diferite mărimi și în diverse faze selenare. Pe una dintre ele o țineam deja
în mână, dar simțeam o nevoie acută să o schimb pentru alta. Am luat-o pe cea mai mică
dintre ele. Când mi-am îndreptat pupila spre centrul ei, am văzut doar întuneric. Am clipit de
două ori și, ignorând faptul că mi s-a prins o sămânță de mac între gene, am început să văd
niște licăriri pe fundalul negru. Scăpărări de benzină aprindeau acel întuneric din lentilă.
Obișnuindu-mă, într-un final, cu raza ei de curbură, distingeam cum luminile se roteau. Ba
nu, marea aceea de smoală părea să se afle într-o continuă mișcare circulară, măturând, odată
cu ea, punctele de implozie, ce-i brăzdau întreaga suprafață și-și pierdeau echilibrul centrifug.
În acel carusel nebulos, mă învârteam și eu, departe de știuleți, de colb și, în definitiv, de
toată acea lume infimă, cu irizări de tragic-indigo, pe care aș fi zdrobit-o imediat sub tălpile-mi pline de așchii, dacă nu aș fi fost și eu parte din acea mascaradă a vieții, dacă nu aș fi
dansat deja la acel bal cu șacali mascați sub chipuri tandre. Dar ce aș fi putut să fac dacă era
în mine ceva atât de muritor, atât de nesemnificativ în fața unui cer de chihlimbar stropit cu
șoapte blestemate? Involuntar, mi-am încleștat pumnul, imaginându-mi că sparg în el tot acel
cocon de haos și de elipse planetare. În final, am aruncat lentila, care, în căderea ei liberă, a
sclipit în ritmuri de vals venețian și, afundându-se în nisipul de la picioarele mele, se topi
printre firele de cuarț, stingând rotocolul de pulbere și stelele deplânse pe obrazul vidului…
Când mi-am deschis în sfârșit ochii, i-am simțit umezi, înecați într-un mărgăritar
lacrimar, martorul imposibilității de-a muta universul în vârful unui cioc de cinteză. Mă aflam
în dormitor, învelită cu o jumătate de cearșaf. Cadranul atârnat într-un cui deasupra raftului
cu bibelouri îmi arăta exact cât de mult dormisem… prea mult, într-adevăr. Încă aveam
impresia că eram antrenată într-o mișcare centripetă, că bucăți de gânduri se desprindeau din
conglomeratele lor de trestii scoase din rădăcini și că se pierdeau ca firele de nisip în bătaia
brizei. Mi-am dus instinctiv mâna la noptieră, bâjbâind după un pahar cu apă, dar, în
momentul în care am încercat să-l ridic, am constatat că palma a îmbrățișat aerul, în timp ce
vuietul unui plonjon culmină cu simfonia distorsionată a sticlei făcute țăndări de podeaua
dormitorului. Într-o fracțiune de secundă, am dat așternutul la o parte, m-am ridicat și, fără
să-mi dau seama ce făceam, mi-am pus tălpile pe gresia rece.
Durerea a apărut întârziat. Întâi timidă, prezentă în surdina unui violoncel dezacordat,
ca, mai apoi, să se descătușeze în impulsuri violente. Era ca și cum o întreagă colonie de
furnici mi-a penetrat călcâiul, mușcând din piele cu dinții unui cal de preerie. Doar că, în
clipa în care mi-am întors talpa piciorului, o lumină puternică s-a răsfrânt din cele câteva
cioburi împlântate în ea. Soarele era încapsulat acum în acele oglinzi și se reflecta cu unduiri
mecanice sub triunghiurile scobite de sticla paharului în carnea mea. Mi-am ascuns un
zâmbet. Cine ar fi crezut că un călcâi putea radia cu atâta ferocitate un univers întreg? Cu
toate că primul meu instinct a fost să aduc vată și spirt, îmi era milă să închid atât de repede
ochiul unei lumi abia deschise într-o talpă muritoare. Ciudat. Chiar dacă eram sigură că mă
trezisem, pelicula visului abia încheiat părea să formeze o pojghiță la suprafața realității, mă
făcea să mă îndoiesc de mine însămi. Dacă simțurile mele dormitau într-o stare somnambulă,
dacă retina mea era în continuare obstrucționată de nisipuri onirice? M-am uitat mai atent la
rămășițele nemișcate de pe jos. Erau aceleași semiluni ciupite la margini – lentile ale unor
vieți nenăscute încă.
Un frison mi-a zdruncinat șira spinării, înghețându-mi măduva cu șovăieli: „Oare cât
de real este cântecul ciocârliei de la fereastră în această clipă? O fi mai viu decât mine, mai
palpabil decât respirația-mi sacadată, decât glezna-mi plină de vânătăi?”. Nu vedeam în ceață,
de asta m-am asigurat. Din contră chiar: scrutam totul în jurul meu cu o focalizare oculară
uimitoare, detaliile mărindu-se sub privirea mea ca sub cea a unei lupe. Aș fi putut chiar
crede că totul fusese o impresie de moment, o fluturare a vieții dezmorțite din somn, dacă nu
m-aș fi uitat pentru a doua oară la ceas. Limbile se mișcau, ce-i drept, doar că într-un mod
bizar. Parcă se aflau într-o întrecere bolnavă, iar sensul și l-au ales trigonometric, secundarul
identificându-se acum cu minutarul. Și totuși, nu simțeam frică la această constatare străină
de logica euclidiană. Ce dacă timpul se atrofia, spiralându-se în virgule și-n puncte de
suspensie? Putea să accelereze în orice direcție ar fi considerat el de cuviință, căci, oricât de
mult s-ar îndoi și s-ar contorsiona, eu aș rămâne tot aceeași, nu-i așa? De ce m-ar deranja să-
mi trăiesc viața încă o dată sau de o sută de ori în maniera molcomă a omului neștiutor? Nu ar
însemna ca ciocârlia să mai cânte o dată notele acelea repezite, să facă aceleași greșeli și să se
împiedice de aceleași sincope în Do minor?
Pe neașteptate, un miros indefinit s-a strecurat în dormitor. Cu toate că, familiar, îmi
scăpa de fiecare dată când încercam să-l recunosc. L-am lăsat să se disperseze prin
obscuritatea camerei, să se dilate în zborul său de balaur nedomesticit, până când un
presentiment mi-a spus să-mi inspectez din nou tălpile. Fragmentele de sticlă din ele nu mai
luceau, ci căpătaseră reflexii violete. Oare dacă le-aș asambla la loc, lipindu-le cu gumă de
mestecat, nu mi-ar releva acel cosmos înstelat, pe care îmi doream atât de mult să-l fărâmițez
între degete? Ce-i o lume, când nimic din ea nu se dezvăluie în forma sa absolută? Ce-i un
univers când, la prima sa apariție, e împrejmuit de sârmă ghimpată și de oțel inoxidabil? Cât
merită să se rotească pe orbita sa un om inconștient de măreția sa?
Abia acum a început să mi se scurgă sângele din răni. Ajuns pe gresie, s-a îndreptat
spre un colț și a așteptat să se adune, ca într-o transă, fiecare picătură acolo. Nu știam cât a
durat operațiunea: trei minute sau două „veacuri de singurătate”? Tot ce-mi aminteam era bila
roșiatică ce s-a format din substanța venoasă, doar că, în ciuda faptului că arterele mi-au
secat, rotundul se umfla din ce în ce mai mult, ocupând, treptat, spațiul din jur. Când a ajuns
la mai puțin de un braț de mine, mi-am dat seama, în sfârșit, că în cameră pătrunsese miros de
porumb fiert. Un țipăt asurzitor mi-a scăpat din piept și nu s-a mai oprit de atunci.
… Într-un final, m-am născut. În vis ori în realitate, n-aș putea spune. Tot ce știu este
că stau agățată de-o orbită și că mă învârt, ca într-un carusel, pe lângă nebuloase, știuleți și
dor de viață…