Încrustări de cifre
A fost odată ca niciodată un mănunchi de pagini, doar că el nu era un tom de foi
comune, galbene, scrise în litere și mirosind a basme și povești care mai de care mai de
neimaginat. Aceste foi proveneau din scoarța unui pin pe jumătate ars de căderea unui fulger,
în timpul unei furtuni din luna august. Acestea erau pagini cicatrizate, scrijelite de vârful
necruțător, aspru și ascuțit al unui creion pe jumătate ros, al unui pix cu gel de culoare roșie
(care era folosit cu ocazia unei demonstrații inedite) și al unui stilou, a cărui cerneală s-a
infiltrat atât de mult în porii hârtiei, încât forma mozaicuri și linii curbe, sinusoidale, eliptice,
întrerupte intermitent de grafice de hiperbole și parabole tremurate, nesimetrice.
Povestea acestor pagini conținea urme de ruj roșu, pete lucioase de miere picurată de
o lingură ce se odihnea într-un ceai de frunze de măceș, lacrimi frustrate, plânse de stăpâna
lor, care le umplea constant cu virgule grăbite și cifre cocoșate, înclinate spre dreapta,
aducând a cu totul alt alfabet. Da, ați tras concluzia corectă: aceste biete hârtii au trecut prin
bătălii crunte, prin războaie sângeroase cu toate instrumentele de scris care au îndrăznit să le
mâzgălească, au suferit grav după ce au fost scăpate în noroi de René, fata care le avea în
posesie la momentul în care ne aflăm acum.
Poate ar trebui totuși să trec sub semnul tăcerii clipele cenușii în care aproape au fost
arse de focul din șemineu și poate că nu ar trebui să menționez cum un vânt tomnatic a
încercat să le smulgă din mâinile stăpânei, atunci când aceasta alerga într-un suflet spre
laboratorul în care se închidea zile întregi și din care nu ieșea până mirosul înțepător de sodă
caustică nu i se infiltra în piele, până părul ei ondulat nu se impregna de un parfum metalic și
până fiecare pagină din mănunchi nu era parcursă și analizată agresiv de ochii întunecați ai
tinerei cercetătoare René.
Chiar în acest moment, cu niște papuci decolorați, fata se îndreptă hotărât spre malul
mării, pălăria cu boruri largi, pe care o purta, creionând în jurul picioarelor ei o aureolă de
umbră, a cărei răcoare atingea și paginile noastre, legate cu o sfoară deșirată, găsită de colega
ei de birou prin sertarele fără fund din laborator. Ascunse într-o plasă de in, ce atârna de osul
proeminent al umărului lui René, foile simțeau deja cum sarea din aer va cristaliza în curând
și se va solidifica pe hârtia lor într-o crustă eterogenă, presimțeau în adâncul lor suferința care
continua de zile întregi și care consta în calculele interminabile pe care tânăra le înregistra pe
suprafața lor și din tăieturile din ce în ce mai dese.
Cu toate acestea, durerea lor cea mai mare provenea din eșecul fetei, din faptul că nu
a reușit să le reîntregească, să le rezolve. De la naștere, foile au trecut prin mai multe mâini,
mai mult sau mai puțin experimentate, dar nu au găsit pe nimeni în stare să pună punct
problemei a cărei soluție le scăpa matematicienilor de secole. Menirea lor era să fie
demonstrate, pentru ca, mai apoi, să își găsească liniștea în Biblioteca Națională. Astfel, nu ar
mai fi fost torturate de o duzină de cercetători, care, în ciuda inteligenței lor ieșite din comun
și a IQ-ului ridicat, păreau niște carapace goale, pentru că succesul reprezenta singurul lucru
ce îi împlinea.
Însă, fata la care se aflau acum și care, momentan, își dădea jos papucii și își răcorea
tălpile în apa încă rece a dimineții, nu era ca ceilalți, din ce și-au putut da seama foile. Lucra
câteva ore la deslușirea misterului lor, uitând, mai apoi, de ele jumătate de zi, iar când se
reîntorcea asupra lor, privirea ei nu inspira lăcomia atât de caracteristică foștilor stăpâni, ci
ascundea o oarecare mirare, o uimire amară, înmuiată în regret și în rușine, căci, atunci când
le abandona în colțul camerei, obrajii lui René prindeau o tentă rozalie, iar ochii ei deveneau
fluizi, definiția unei păreri de rău. După modul cum se încrunta duios, după cum își arcuia
sprâncenele în semne de întrebare și după felul cum zâmbea complice atunci când reușea să
demonstreze părți infime din ele, paginile și-au pus toată speranța în această fată, care acum,
după ce a stat un sfert de oră în valurile înghețate bocnă, se apropie de țărm, își trase un
prosop scămoșat peste umeri și, scormonind în plasă, scoase paginile în lumina orbitoare a
amiezii. Cu mâinile încă ude, căută ce a mai rămas dintr-un creion cu gumă, și începu să
scrijelească. Chiar dacă hârtiile nu suportau cum scârțâia creionul pe suprafața lor, nu
comentau, înghițeau în sec și îndurau curajoase. Dacă stăteau și se gândeau puțin, era pentru
prima dată când René le aducea la mare, prima dată când le scotea din dormitorul ei prăfuit și
le lăsa în radierea razelor. După câteva momente, prima rundă de mâzgălituri a încetat.
Tânăra puse pixul pe ele și le așeză pe nisipul încă umed, se întoarse cu spatele și
chiar când să scoată bidonul plin cu apă din plasă, una dintre foi s-a desprins din teancul său,
și, împinsă de briza sărată a mării, se apropie de spuma curenților. O frică paralizantă a pus
deodată stăpânire pe René, care a scăpat din mână sticla de apă („Slavă Domnului, cu dopul
nedesfăcut”), s-a ridicat val-vârtej de pe cearșaful de un alb bolnăvicios, pe care l-a adus de
acasă ca să se întindă pe el și, după ce se împiedică de o dâmb, ce ar fi trebuit să reprezinte un
castel de nisip făcut de copiii din cartier, a reușit să prindă pagina, care mai avea puțin și se
dizolva în undele valurilor. O strânse la piept, prosopul alunecându-i de pe umeri, și a stat așa
minute bune, dârdâind de frig și de teama tenebroasă care părea că și-a făcut culcuș la baza
gâtului ei.
Pagina salvată stătea acum lipită de coastele puțin ieșite în afară ale lui René și auzea
cum inima fetei bătea cu o viteză atât de asemănătoare cu cea a luminii. Tânăra, roșie în
obraji și cu privirea abătută, se întoarse la cearșaf, puse foaia la locul ei și se întinse puțin,
trăgându-și sufletul. După ce mănunchiul de foi a auzit cum, treptat, respirația ei a încetinit și
cum chipul ei, apăsat de neputința descoperirii unei soluții, s-a destins, purtat de un somn
fragil, acesta s-a desfăcut din sforile atât de strâns încolăcite în jurul său pentru a putea
respira măcar pentru câteva minute. Chiar dacă le ținea prizoniere și cu toate că nu lăsa nici
măcar o foaie să încerce apa mării (doar fiecare pagină știa să înoate, asta învățaseră de mici),
foile nu-i purtau pică, punând neștiința fetei pe socoteala limitărilor impuse de societatea
„realistă” în care René era silită să trăiască. Însă, ca întotdeauna când tânăra dormea sau nu
era atentă, se desprindeau timid din cătușele în care le „conserva” și luau o gură proaspătă de
aer.
Nu trecu un sfert de ceas că, în alburiul cerului de deasupra apei, s-au strecurat mici
pete cenușii, acompaniate de niște țipete stridente, învăluite de o oarecare răgușeală cu iz de
năpastă. Acele pete străvezii se apropiau din ce în ce mai mult de pământ și, în consecință, de
paginile noastre, desfăcute acum din celula lor. Când penajul și forma lor aerodinamică au devenit în sfârșit vizibile, foile au împietrit și au început, în speranța ca stăpâna lor să se
trezească, să fâlfăie din colțurile lor tocite. Chiar în momentul când prima pagina din teanc a
fost înhățată de ciocul pescărușului ce conducea cârdul, ochii lui René s-au deschis automat
și, precum o marionetă trasă de ațe invizibile, s-a ridicat în capul oaselor doar ca să privească
cum păsările, speriate de mișcarea bruscă, au început să zburătăcească în toate direcțiile,
reușind să se dizolve într-un nor eterogen de pene și zbierete.
Doar o pată părea să nu fie deranjată de prezența fetei: pescărușul ce a pescuit prima
pagină stătea pe vârful pălăriei ei, ce se afla momentan pe cearșaf. Ciocul, strâns cu îndârjire
în jurul hârtiei, era sfidător îndreptat spre tânără, iar în ochii înaripatei se ghicea un hău adânc
de nuanțe întunecate. René a înțeles pe dată că dacă o speria în vreun fel, atunci totul era
pierdut; o parte a problemei nu va mai putea fi niciodată recuperată. A încercat din răsputeri
să își alinieze respirația cu pescărușul, nepierzându-l din ochi. Făcea pași infinitezimali și,
afișând un zâmbet nevinovat, care, de fapt și de drept, trebuia să-i ascundă încordarea, se
apropie din ce în ce mai mult de locul unde s-a postat impunătoare pasărea.
Când umbra fetei se alungi destul de mult, astfel încât să cuprindă conturul
pescărușului, acesta a început să se agite. Prima dată a tresărit spasmodic, dar, mai apoi,
treptat, tot trupul îi fu cuprins de convulsii. În ochii apoși ai lui René, din care două mărgele
perlate se scurgeau pe obrajii ei bronzați, pescărușul părea să fi fost trăsnit de o frică fără
margini. Sentimentul de furie de dinainte, înmagazinat de sufletul ei de cercetătoare devotată,
se transformă pe loc în milă și într-o vină sufocantă ce părea să se fi lichefiat în pieptul ei. A
întins brațele spre pasăre nu cu intenția de a smuci pagina mototolită din ciocul ei, ci cu
intenția să aline pescărușul, poate chiar să îl ducă la veterinar.
Cum era, totuși, de așteptat, înaripata și-a luat zborul, iar, pentru clipă, o disperare
înecăcioasă și-a făcut loc în inima fetei. Doar că în zbor pasărea a dat drumul foii, care, din
picaj, a aterizat pe plasa pe care René o purtase pe scobitura umărului. Aerul a început din
nou să îi ventileze plămânii, dar, pentru câteva minute bune, tânăra a respirat sacadat, cu
goluri și sfere de dioxid de carbon depozitându-se la baza gâtului. A luat pagina care, ce-i
drept, era puțin dezamăgită de pescărușul ce ar fi trebuit să-i arate calea spre pacea absolută –
aceea a neștiinței, a uitării și a nimicniciei, pacea în al cărei abis matematica nu avea legi și
toate axiomele fundamentale se contopeau într-un spațiu cu o entropie perfectă, tinzând la
zero. Când degetele fetei, cu unghiile date cu un lac ce a început să se scorojească deja, au
vrut să se lipească de hârtie și, ca rezultat, să le păteze de sarea vaporizată a mării ce se
cuibărise în adânciturile amprentelor, René a încremenit.
De data aceasta, motivul nu era legat de șocurile anterioare pe care le suferise. Pentru
prima dată după zile întregi de concentrare infernală, de bombare disperată a cristalinului
asupra șirului de ecuații ce îi păreau a fi de nepătruns, René a simțit că o parte a nevinovăției
era tot mai ușoară, devenind, într-un final un balon imponderabil pe cale să se spargă în
discriminanți de matrice pătratice. Ceea ce a provocat această schimbare de 90 de grade în
sufletul ei a fost imitația picturii de pe plasă, imitație pe care până atunci nici nu o privise cu
adevărat. Însă, acum, cu jumătatea de foaie acoperind-o, copia faimosului tablou „La
Mariee”, de renumitul pictor rus-francez Marc Chagall, se diviza sub ochii cercetătoarei în
forme geometrice stranii, în intersecții de curbe și de linii frânte.
Și, subtil, mergând pe firul amintirilor și distilându-le în substanța cenușie a
sistemului nervos central, coloana sonoră a filmului care a făcut ravagii acum mai bine de 20
de ani i-a reapărut în gânduri. Da, era vorba de faimosul „Notting Hill”, producția
cinematografică care i-a făcut cunoștință cu tabloul a cărui imitație se putea ghici pe plasa ei.
Paginile și-au dat imediat seama că vederea picturii pitite în grotele impenetrabile ale
memorialisticii neuronale, a fost precum o madlenă proustiană pentru René, precum un
chibrit ce a aprins ultimul fitil al imploziei nebuloase a ideilor. Legăturile pe care fata le-a
făcut între paginile tăiate și „răstăiate” și „Mireasa” lui Chagall aveau să rămână secrete până
și pentru mănunchiul de foi. Totuși, în adâncul lor, simțeau cumva că tânăra a văzut dincolo
de culorile de ulei, de umbre și de vălul alburiu al figurii centrale din tablou.
Înșfăcând rapid un creion și ordonând foile cât mai repede în teancul inițial, René a
început să înșire linii întregi de calcule, doar că, de data aceasta, după cum a observat însăși
victima principală a scrijeliturilor vibrante ale minei, fata a rescris problema în cu totul alt
domeniu științific. După ce grafice de unde sinusoidale au acoperit suprafața hârtiei,
problema începea să semene din ce în ce mai mult cu una de fizică. Paginile au început să se
agite: dacă le ștergea substratul de matematică pură din însăși substanța lor, ce avea să se
întâmple cu ele? Ar fi devenit altceva? S-ar fi disipat într-un exercițiu banal de mecanică
undulatorie? Un ghimpe de frică le-a străbătut pe toate în același timp sau…sau poate nu frică
era ceea ce simțeau ele, poate nu le era teamă că vor deveni neînsemnate.
Nu, dragi cititori, personajele basmului nostru erau de fapt sufocate de presentimentul
că drumul lor inițiatic, care, să fim sinceri, a fost lung și chinuitor, plin de răni deschise, de
coagulări nereușite și lacrimi carbonizate, avea să se termine în curând. Un dreptunghi format
de lumina razelor amurgului s-a format la baza lor, în singurul spațiu alb rămas în hârtia lor.
Creionul cu guma înnegrită a plasat ultimele elemente ale întregirii lucrării exact în centrul
euclidian al figurii rectangulare…
Și, în acest fel, am încălecat pe cocoașa ultimei formule „e=mc 2 ”, plasate de René pe
suprafața luminată a dreptunghiului, și v-am spus povestea mănunchiului de pagini, ce, în
final, s-a reîntâlnit cu mulțimea lui de soluții… Ce mai avea de făcut era să-și găsească un loc
confortabil pe rafturile Bibliotecii Naționale, doar că aceasta este o cu totul altă poveste,
pentru alt ceas, din altă zi de vară. Dacă urmăm șablonul unui basm, am putea, deci, să
spunem că acesta ar fi sfârșitul, în care se ajunge la echilibrul mult râvnit al situației inițiale,
nu-i așa? Și totuși…