Mă sufoc
Zgomotul sacadat al degetelor lovind cu putere tastele laptopului mă bântuie până și
în vise, care nu mai au aerul de altă dată. Înainte, erau ca niște valuri de spumă, ca niște
maree tulburi, ce se frângeau în cercuri de negură. Când visam, evadam, fugeam de realitate
ca de o calamitate, mă piteam într-o crisalidă, pe care o modelam cum știam eu. Acum nu mai
sunt așa. Visele din 2035 și-au schimbat materialul. Pe ele nu le mai pot modela, sunt
metalice, gri și monotone. Se transformă violent într-o extensie a realității. Îmi e frică de ce o
să se întâmple cu mine. Cum voi mai fi eu fără rotocoalele de ceață, fără imprevizibilul
familiar al viselor de altădată? Și în somn fac același lucru ca în fiecare zi. Oare cât voi mai
rezista?
Aud iar zgomotul tastelor, doar că de data aceasta sunt sigură că sunt trează. Oftez,
dar nu ajută. Abia deschid laptopul, sunt orbită instantaneu de sigla de la Windows 19. E încă
întuneric afară, dar oricum nu contează. Nu am mai scris de două săptămâni, ceea ce nu mi-aș
fi putut imagina acum treisprezece ani, când am decis să urmez două facultăți: cea de litere și
cea de matematică. A doua era de viitor și, de ce să mă ascund după o frunză de fag, chiar mă
pricepeam la analiză, iar prima trebuia să fie o frânghie, o sfoară pe care aveam să mă cațăr
când mă simțeam sufocată de simbolurile matematice, un pod șubred care să mă ducă de
cealaltă parte a imaginației.
Doar că planul meu nu a ținut, s-a prăbușit, încâlcindu-se în propriile liane de
așteptări. Acum nici nu mai am timp să citesc. Sunt obligată să fac în fiecare zi noi cursuri de
statistică și probabilistică, ca să țin pasul cu tot departamentul de matematică. La facultate am
spus să îmi iau doar cursuri de algebră și teoria șirurilor. A fost o greșeală. Toate centrele de
cercetare cer probabilități și structurare de date și, dacă vreau să câștig ceva, trebuie neapărat
să învăț și asta. Pare că nici nu am făcut facultatea de litere. În CV, nu am inclus-o. Mi-e
teamă să fiu considerată o impostoare, o trădătoare, care s-a infiltrat în lumea matematicienilor.
Totuși, încă mă gândesc să demisionez, doar că unde să mă duc? Dacă nu sunt pe
cercetare, mă duc pe finanțe, și dacă nici asta nu vreau să fac, îmi rămâne să mă fac
informatician, iar asta m-ar distruge complet. Nu vreau să devin robot. Singura mea asigurare
că nu am făcut-o deja este faptul că încă scriu frânturi de eseuri. Într-un cuvânt – mici strigăte mute de ajutor. Nu mai există reviste în format fizic, așa că poveștile scrise le încarc pe
blogul meu. Așa au devenit toți scriitorii: ființe digitalizate, ascunse sub un pseudonim
clișeic. Dar cine mai citește beletristică, cine se mai interesează de artă în general? Am doar
20 de urmăritori pe blogul meu, dar nici aceia nu mă mai citesc. Sunt, ca noi toți, de altfel,
asaltați de informații, de articole cu statistici și noi invenții, de lucrări laborioase de cercetare,
iar cei care într-adevăr au rămas fideli artei își fac propriile comunități, de care doar ei știu.
Eu nu am acces la ele. Sunt o impostoare în ambele lumi. Mă simt ruptă în două jumătăți de
oglindă spartă, ale cărei crăpături sunt umplute de o otravă carbonizată.
Mi-e dor. Mi-e dor de mirosul galben al filelor de cărți. Vreau să le simt între degetul
mare și cel arătător, să mă tai eventual în ascuțimea colțurilor. Tăietura nu m-ar durea, ci m-
ar vindeca. Doar că nici asta nu mai pot să fac. Din 2028 nu se mai produce hârtie, cărțile se
măsoară acum în numărul de scroll-uri, iar popularitatea, în numărul de like-uri. Cu
interzicerea folosirii lemnului, oamenii nu mai au voie să calce în nicio pădure. Guvernul nu
știe în cine să aibă încredere, așa că ne-a restricționat tuturor accesul. Ne-am izolat într-o
lume robotizată, în care algoritmii au luat locul literaturii. A început că mă sufoce orașul cu
blocurile lui înalte, până la cer, și cu asfaltul încins, indiferent dacă e vară sau iarnă. Oricum
nu mai există o delimitare exactă a anotimpurilor. Se dilată cum vor ele, își schimbă rolurile,
preiau unele de la celelalte. Odată a nins în august, iar, în ianuarie, a fost caniculă. Iar acum,
în întunericul alb al dimineții de septembrie, în care mă aflu, tremur, cu toate că termostatul
arată 24 de grade. Electricitatea a luat locul gazului, care nici nu se mai găsește, iar, dacă într-
adevăr mai este, a fost ascuns de anumite state, ca să-l folosească în situații de criză. Deci, am
putea spune că ne încălzește soarele. Atunci eu de ce simt că îngheț bocnă? De ce mă tem de
această lume perfectă din punct de vedere economic și politic?
Trăiesc un paradox, un paradox cu aromă înecăcioasă de fum de locomotivă. Cum se
poate să ne dezvoltăm cu viteza luminii, dar, în același timp, să ne umplem de praful de
plumb al propriei noastre stagnări intelectuale? Se crapă de ziuă. Fotonii unei raze se reflectă
în ecranul laptopului. Nici astăzi nu am reușit să dorm. Este, însă, mai bine decât să visez
această realitate amăruie, mai bine decât să îmi aduc aminte că societatea a reușit să își
impună ideologiile și în subconștientul meu. Simt că încep să îmi pierd conturul, că mă sting
în griuri colorate. Atât am apucat să scriu. Nu știu când voi mai reveni. Am lucrări peste
lucrări de laborator.