Orbind în galben
Motto: „În satul în care mă întorc
Ceasuri cu cuc sfarmă vremea
Și mari bucăți de tăcere
Zac sparte în praful din drum.”
(Ana Blandiana – În satul în care mă întorc)
…Amintește-ți de galbenul uitării/ În apusul crud de lacrimi și de dor…Glasul se auzea
de departe, puțin obosit de la urcarea pantei pline de brusturi. Se unduia la fiecare obstacol sau
ridicătură de pământ, se remodela sub arșița de august, se întindea scăldat în fire de lumină
crepusculară. Vocea și, mai ales, acel vers aveau să i se pitească într-un cavou a sufletului,
care, treptat, se va închide într-o crisalidă de amintiri, dar asta avea să afle după mai mulți ani,
după ce posesorul vocii s-ar fi stins în casa unei copilării de lut, sub o streașină strâmbă de la
umbra unui fag. Impreună cu notele stângace ale unui cocor, scârțâitul roabei încărcate cu
știuleți acompania cântecul bunicii. Mira stătea cu spatele la drumul prăfuit. Pline de bătături și
de răni adânci, mâinile-i continuau să desprindă, una câte una, boabele de porumb, care, în
lumina violentă a amurgului, sclipeau precum perlele din adâncul oceanelor. Pe atunci nu știa
însemnătatea versului, i se părea un văl de bumbac, curat și frumos, însă după vălul acela se
ascundeau niște năluci cu zâmbet știrb. Mai târziu, după ce nu mai avea pe nimeni care să-l
cunoască și să i-l cânte, abia atunci, avea să-și dea seama de ce ochii bunicii, de un verde
întunecat, în care înotau insule singulare de noroi, se umpleau de lacrimi, care, în drumul lor, se
răsfrângeau în fluvii triste. Abia atunci, avea să simtă apăsarea acelui amurg întârziat, acea
continuă amânare a vișiniului ce aducea a indigo murdar.
A auzit cum bunica începea să descarce porumbul, care, după spusele ei amare, pe un
ton sufocat, nu se dezvoltase destul din cauza secetei. Mira stătea tot cu spatele la ea, puțin
aplecată. Nu s-a întors, cu toate că și-ar fi dorit. Degetele ei se tăiau continuu în vârfurile
ascuțite ale boabelor, însă, dacă s-ar fi oprit din treabă, durerea, pe atunci amorțită, ar fi
copleșit-o în întregime. În plus, acesta era unicul moment când erau doar ele două, Mira fiind singura care ar fi acceptat să o ajute cu păpușoiul. Toți ceilalți preferau ori să se joace în fața
porții, ori să doarmă toată ziua, treziți doar de mirosul dulce al porumbului fiert, de la care
Mira simțea că o ia cu amețeală. Mult timp după acele zile de august, impregnate de știuleți și
de cântecul mut al bunicii, n-a mai putut mânca păpușoi. Mai târziu, în vacanțele din stațiunile
de la mare, de fiecare dată când trecea pe lângă o tarabă, ce vindea porumb fiert, simțea că i se
oprește aerul în plămâni, că i se lichefiază în mijlocul sternului, rămânând acolo un ghem
format din ață ruptă de vânt, ce avea să o sufoce și să o scufunde într-un trecut care semăna cu
nisipul mișcător – ar fi prins-o definitiv în clepsidra sa.
După fiecare boabă desprinsă, un mic firicel de sânge se prăbușea surd în colbul
bătăturii. După ce cădea o mână de perle în găleata care, după atâtea veri, s-a îngălbenit de la
soare, cădea, odată cu ele, și o părticică din Mira, pe care nu avea s-o mai recupereze. Sunetul
surd pe care îl făceau acestea, lovind plasticul ros al găleții, a devenit pentru ea singurul mijloc
de a măsura trecerea timpului. Asta, și venirile regulate ale bunicii cu roaba…
Trecea încet de la o tarabă la alta. Se trezise cu noaptea în cap, ca să vină de dimineață,
căci dorea să fie singură, să stea și să se plimbe printre toate standurile, printre legume,
zarzavaturi, flori, fără ca cei grăbiți să-i arunce priviri îmbufnate, să bată iritați din picior și să
facă fețe, văzând-o că ține toată coada în loc până să se hotărască ea. Legănând în mână o plasă
crem, mergea domol printre tarabe. Până să ia o legătură de leuștean, a trebuit să le ia pe toate la
rând, să le inspecteze de aproape și să vorbescă mai întâi cu vânzătorii, căci zâmbetul din ochii
lor era singura certitudine că marfa provenea de prin apropiere, și nu din importuri masive.
După încă un sfert de ceas, la firul aprope insesizabil de leuștean, s-a mai adăugat în
bumbacul plasei un ardei iute, mic cât o migdală, verde, cu picățele sub formă de semilună; doi
pumni de fasole roșie, un dovleac de culoarea răsăritului, din care plănuia să facă plăcintă, și o
vânătă ciupită într-o parte. Chiar atunci, când era pe cale să-i plătească bătrânei, a simțit o
înțepătură la degetul mare al mâinii stângi. S-a retras instinctiv, făcând brusc doi pași în spate.
Degetul începuse să sângereze putin. Și-a lăsat privirea să alunece pe tarabă. Prima care i-a atras
atenția a fost culoarea, căci contrasta cu nuanțele de verde și roșu deja existente: un galben de
apus, scos parcă din miezul soarelui. A simțit un fel de tremurat la vederea porumbului și
cântecul a început să iasă din peșteră și să se strecoare, pe furiș, până la urechile ei.
-Abia am primit știuleții ăștia de la gospodari! la auzul glasului bătrânei, Mira a tresărit
puternic. Anul ăsta a plouat, nu glumă. Ai dori, maică, să-i încerci?
A tăcut și a cerut să plătească. S-a întors rapid pe călcâie și a început să se îndrepte spre
ieșire. Totuși, în liniștea pieței, deranjată doar de ecoul pașilor Mirei, un vers a ajuns la ea. Un
vers de lacrimi sărate, un vers ce nu credea că-l va mai auzi rostit. Iar, din spatele ei, a răsunat un
glas, în care se ghicea o întristare dulceagă:
-Nu m-ai recunoscut, nu-i așa, Mira?
Știa a cui era vocea, dar nu s-a întors; exact așa cum făcuse și atunci, când, curățând
porumb, a stat cu spatele la ea. Nu s-a întors și nu avea să se întoarcă pentru nimic în lume. Și-a
grăbit pașii, iar, când a ieșit din piață, obrajii îi deveniseră complet uzi. Ținând plasa pe umeri, se
îndreptă spre casă, doar că sacoșa deveni din ce în ce mai grea cu cât se apropie de apartament.
Când a ajuns în bucătărie și a despachetat, a rămas înmărmurită și obrajii, tocmai uscați de vântul
aspru de august, s-au umezit din nou. În mijlocul de bumbac al plasei, pe lângă leuștean, ardei,
fasole, dovleac și vânătă, se aflau trei știuleți de porumb. Galbenul lor orbitor a făcut-o să plângă.