Cum mototolești ura?
Mi-a luat o dimineață întreagă să le ordonez pe grade de rudenie și pe nivelul concentrat de
ridicol. Cele care foloseau cuvinte din cele mai pompoase, erau cele care aveau să fie mototolite
primele. După ele, urmau șiruri indiene de articole îndulcite cu vorbe din zahăr vanilat, o serie
nesfârșită de interviuri fals elogiative și, la final, reportajele tipărite în ziare locale. Pe acestea le
lăsasem ultimele, chiar dacă încă îmi provocau greață când mă gândeam cât de mult putea profita de
pe urma ta orice om care te cunoștea și, mai ales, orice clădire sau instituție căreia i-ai călcat pragul
la un moment dat. Am luat prima pagină din mormanul răsfirat pe podea și am început, cu un calm
care nu mă caracteriza deloc, dar pe care îl socoteam necesar în acele clipe solemne, să o strâng cu
putere în pumnul stâng.
Înainte de această operațiune sinuoasă, îmi venise în minte să mă apuc să fac origami din
toată această maculatură – aș fi modelat niște bărcuțe cu marinari de hârtie, cărora, mai apoi, le-aș fi
dat drumul pe curenții Dunării și pe care le-aș fi lăsat să plutească în derivă zile, ani, vieți de-a
rândul, fără să știe încotro se duc sau când va veni valul să le scufunde împreună cu deșeurile
fluviale. M-am răzgândit, totuși. Mi se părea prea multă muncă pentru niște rânduri de gazetă care
nu m-au lăsat să dorm de când m-am văzut cap de afiș. De câte ori nu m-am întrebat de unde au
reușit jurnaliștii să facă rost de fotografiile mele? După atâția ani, m-am obișnuit cu ideea că, dacă
vor cu adevărat să-ți cunoască întreaga poveste a vieții tale, o să descopere și magazinul de la colțul
străzii de unde îți luai înghețată când erai mică, indiferent de câte numere de telefon trebuie să facă
rost – mătușile de gradul doi și bunicile sunt primele sunate în astfel de situații și cine nu și-ar dori
să o „ajute” pe nepoata lor să fie cunoscută în lume? Nu, prea multă bătaie de cap pentru niște
scamatorii amare, de pe urma cărora cel vizat nu a avut nimic de câștigat – poate doar insomnie și
lipsa poftei de mâncare.
Am ajuns deja la al nouălea rotocol. Mă dureau degetele de cât de tare mi le-am încleștat în
speranța că puteam aduce toate filele la aceeași dimensiune. Ceea ce mă enerva era că tocmai cele
mai absurde laude au reușit să formeze cele mai mici mototoale. Dacă aș fi avut o pompă, le-aș fi
umflat ca pe niște baloane de la circ. Heliul le-ar fi propulsat până la cer și, dacă aș fi avut noroc, ar
fi explodat de la atâta presiune – toată acea superficialitate bolnavă s-ar fi destrămat în franjuri de
bucurie și de zâmbete străvezii. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii vor să fie în centrul atenției,
de ce au nevoie ca lumina reflectoarelor să le orbească retinele. Cu ce te-ar ajuta dacă întreaga lume
ar fi cu ochii pe tine? Fiecare pas, suflare, durere și dor ți-ar fi atent disecate de către reporteri și
intervievatori, încât ție nu ți-ar mai rămâne nimic de digerat, de conservat și de depozitat în
penumbra subconștientului. La un moment dat, îmi amintesc faptul că am încercat o săptămână
întreagă să mă conving că nu m-au secat de tot. Avusesem chiar impresia că, atunci când mergeam,
auzeam un zgomot înfundat de doză goală de suc, în burta căreia juca ritmat un dop de tablă spartă.
Cât de mult te subțiază viața de cap de afiș…
Cu sacoșa de la alimentară în brațe, m-am dus în grădina din spatele casei, în dreptul sârmei
de întins rufe. Ajunsă în acel punct, nici nu mai conta dacă mă vedeau vecinii. Puteau să-și caște
ochii până la exoftalmie generală, puteau chiar suna la buletinul de știri să le spună că „marea
premiantă punea la uscat rotocoale de hârtie”. O parte din mine chiar spera să mă vadă, să-mi și facă
poze, să aducă până și cameramanii înnebuniți după orice bârfă sau digresiune de la norma socială.
Aș fi fost atunci un experiment pentru întreaga societate. Oare câte grupulețe de psihanaliști aveau
să-mi dea târcoale, dorindu-și cu disperare să scoată ceva de la fosta medaliată cu aur la olimpiadă?
Prin câte terapii nu aș fi fost obligată să trec doar de la simplul fapt că vecinul de lângă, care la două
dimineața își bate soția și trezește tot cartierul, ar fi aruncat privirea pe fereastră fix în momentul
când luam un cârlig cu fluturași din coșul pentru rufe și agățam cu el articolul mototolit de sfoară?
Mai aveam puțin și terminam, când am simțit ceva lângă mine foșnind. M-am uitat în jos și
am dat peste un băiețel de opt-nouă ani, care se zgâia la mine de minute întregi, judecând după ochii lui gri. M-a speriat mai ales faptul că nu am sesizat nicio sclipire în ei: păreau stinși, opaci, ceea ce
cu siguranță nu putea fi un lucru înduioșător la un copil. Vedeam că se tot uita la hârtia pe care o
țineam în palmă și pe care mă pregăteam să o potrivesc lângă celelalte. Sceptică – mereu am fost
așa cu cei mici, mai ales cu cei care, în ciuda vârstei, păreau să înțeleagă prea multe – i-am întins
mototolul și un cârlig. Fără măcar să clipească sau să stea puțin pe gânduri, băiatul a înșfăcat sfera
franjurată și, înainte să pot respira de două ori, a și postat-o lângă surorile ei la fel de corupte. Era
rapid, în timp ce eu mă mișcasem cu încetinitorul unei pelicule de film hollywoodian. L-am lăsat să
aibă grijă și de celelalte, întinzându-i regulat cârlige. În acest răstimp, începuse să fredoneze o
melodie necunoscută. Părea muzică pop sau latino. Cine știa oare câte aluzii indecente conțineau
versurile ei adevărate și de câți alți băieți de vârstă cu el era învățată papagalicește și reprodusă
stâlcit, spre marea fericire și delectare a părinților? Mi-am reținut un oftat când l-am văzut că se
întorsese spre mine, clar satisfăcut de munca pe care o terminase cu brio. Ceva îmi spunea că
aștepta o recompensă sau măcar un cuvânt de mulțumire. Dar oare cum aș fi fost eu în stare să-mi
exprim recunoștința pe care nu o simțeam? Iar asta era cel mai rău când aveai de-a face cu orice
copil: aștepta întotdeauna ceva la schimb pentru bunătatea pe care ți-o arăta într-o clipă de vanitate
puerilă. Nu fusesem cumva și eu așa?
M-am dus cu strângere de inimă în casă și i-am adus niște fursecuri cu lămâie. Așteptam să
le mănânce repede și să plece cât mai curând, doar că parcă-mi simțise intenția. Le savura pe fiecare
în parte, mestecând de câteva ori o fărâmă de aluat. S-a făcut și de pudră de zahăr pe nas și la
colțurile gurii. Deodată, nu știu cum, tensiunea care mă apăsa se transformă brusc într-o liniște
stranie. Era doar un copil, până la urmă, nu un jurnalist băgăcios care abia aștepta să te prindă pe
picior greșit sau să te descoasă pe toate părțile cu o precizie de doctor anestezist. Cu siguranță nu
mă cunoștea, nu avea de unde. Nu apăream în veci pe canale ce difuzau desene animate și doar la
asta se uitau copiii, nu? Am luat și eu un fursec: prea mi-a făcut poftă. Își ridică privirea curios la
mine. Am început să rânjesc în sinea mea – copiii din vremurile astea chiar aveau impresia că li se
cuvenea întreaga pungă de prăjituri. Oare când s-a făcut omenirea atât de nesătulă, iar burta ei, atât
de înfometată?
Pe neașteptate, băiatul a pufnit în râs, arătând cu degetul spre fața mea. Stingherită, am
încercat să mă șterg de pudra de zahăr de pe nas, dar nu m-am putut abține mult timp și am început
să plâng. Mi-am înghițit hohotele răgușite, dar lacrimile au continuat să cadă în ritmul melodiei pe
care o fredonase mai înainte, împotmolindu-se în praful de la fursecuri. Deci, într-adevăr, nu
eram complet goală, dar nici mult nu mai aveam. Simțisem demult că băiatul a plecat, iar, la
urechile mele, au început, treptat, să ajungă șoapte și vorbe de șarpe. Mi-am lăsat, însă, capul în jos.
Nu aveam de ce să mă prefac demnă de toate laudele slinoase ce se ascundeau în rubrici. Atunci
când reflectorul m-a orbit în sfârșit, nu am mai rezistat și m-am ridicat în capul oaselor. Era greu de
estimat câți oameni se aflau atunci în curte sau câte firme de televiziune au ajuns la fața locului. Tot
ce știam era, însă, că cei care veniseră să rânjească grotesc la sârma plină de dovezi ale imbecilității
umane erau tocmai cei care ieri mă primeau cu brațele deschise și mă invitau la o ceașcă de ceai.
Sub nas aveam deja postate trei microfoane, în care ticăia nevrotic respirația mea.
Eram lumina lumii, doar că erau atâția care își doreau din tot sufletul să cad de pe podium,
în aplauze și pași de vals mortuar. Recunosc, uneori i-am acompaniat și eu în complotul lor
blestemat și încă o făceam cu nerușinare, zâmbind artificial la camera de filmat…