Albul pânzei
Când a trecut de primele case din sat, umbra îi crescuse considerabil și acum, în roșul
violent al amurgului, se întindea amenințătoare pe drumul pietruit. Trecuse de prima, chiar și
de a doua, dar când a lăsat în urmă a treia casa, decorată într-un stil moldovenesc de mult
uitat, și-a simțit inima zvâcnind, alungindu-se și contractându-se. I se părea că poartă în piept
un ghem de ață dornic să se reîntregească, să își adune firele încurcate într-un mozaic prăfuit,
după ce a fost aruncat, neglijent, de vreun copil sub pat. Știa că dacă ar fi continuat așa, nu s-
ar fi putut abține, trecutul ar fi sufocat-o în aerul său cu iz de liliac bătrân. Astfel, Roua a
început să meargă cu ochii în pământ. Ar fi putut la fel de bine să-i închidă. Cunoștea drumul
sau, mai bine zis, drumul o cunoștea pe ea. A văzut-o crescând, alergând, jucându-se în
colbul său și, ulterior, părăsind acest sat. Dar daca și-ar fi închis ochii, ar fi început,
învoluntar, să remodeleze întunericul, să-l transforme în amintiri. Ar fi fost mult mai rău.
Mergând cu privirea plecată, a început să numere firele de iarbă, ce ieșeau dintre pietrele
drumului, în care, nu de mult, se tăia la picioarele ce alunecau constant din sandale.
Îngălbenite, purtând povara unei brume târzii, firele îi aminteau de ea însăși.
…patruzeci și șapte, patruzeci și opt…Și s-a oprit la al patruzeci și nouălea fir de iarbă. A
ridicat amețită privirea din pământ. Și-a ținut respirația și, abia după ce petele de întuneric au
dispărut, a putut vedea. În dreapta, la umbra unui frasin, printre crengile căruia lumina de
noiembrie se răsfrângea în liane de carmin, era EL. El, exact cum fusese în ziua aceea,
îmbrăcat într-o cămașă albă, de vară. El, cu buclele atingându-i într-o perfectă stare de
echilibru fruntea lată, moștenită de la ea. Aceiași ochi de un cenușiu, ce bătea spre un verde
pământos. El, cel care nu trebuia și nu avea cum să fie acolo. Se juca concentrat cu un tren.
Roua nici nu trebuia să se uite bine la acel tren. Îl știa pe dinafară: roșu, cu locomotiva de un
albastru scorojit, pe care scria, stângaci, cu majuscule „ERIC”. A început să tremure, simțind
cum săgeți de frig i se cuibăresc în omoplați. S-a uitat în spatele ei. Nimeni. Era doar ea și
băiatul ce nu avea cum să fie acolo. El și-a ridicat capul și i-a zâmbit inocent, nevinovat.
Distant. Roua își simțea lacrimile amenințând să-i ude obrazul. I-a zâmbit la rândul ei, cu
inima strânsă, iar băiatul și-a continuat netulburat joaca.
A mers mai departe, cu pași mari. Deja alerga când a trecut de biserică. Nu mai fugise de
când îl avusese pe Eric. Credea că uitase cum se face. Iar, acum, părea că uitase că-l pierduse
de mai bine de un an. Ajunsese. Casa bunicii era la fel cum o lăsase: tăcută, prăfuită și rece.
A urcat încet scările, de parcă era mică din nou și trebuia să fie atentă să nu-l trezească pe bunicul. A descuiat. Când s-a decis brusc să vină aici, a avut sentimentul că amânase prea
mult. Mâinile ei nu mai atinseseră pânza și terebentina de prea mult timp, avusese impresia că
se sufoca dacă îi privea albul–la fel ca albul cămășii lui, din ziua accidentului. În dimineța
aceasta, simțise că trebuia să picteze din nou, altfel realitatea o va doborî. A străbătut repede
camerele de la parter, a tras cu putere trapa ce dădea în pod și a urcat. În mijlocul camerei,
stătea, așteptând, un șevalet. Roua, însă, nu s-a apucat să picteze. Nu acolo, niciodată în pod –
așa îi spunsese bunica. Venise pentru pânză. Nu putea să înceapă din nou să picteze pe una
cumpărată. Trebuia să fie una dintre pânzele luate de bunicul, într-o joi, la târg. A luat
șevaletul și a ieșit din casă. Când a cotit după biserică, el era tot acolo. Se întunecase deja,
ultimele cioburi de soare se pierdeau printre crengi, răsfirându-se într-un cocon de praf.
Stătea cu spatele la ea. Roua ar fi putut să-l picteze exact așa: cu buclele încâlcite, purtate de
vântul ce păstra promisiunile ei deșarte, cu ochii semi-adormiți, aproape închiși. Dar nu a
făcut-o. Dacă l-ar fi pus pe pânză, atunci Eric ar fi devenit un tablou. Oamenii, mai ales cei
care nu mai sunt, nu trebuie să devină tablouri, închiși pentru totdeauna între gratiile
pastelurilor. Roua dorea ca Eric să fie liber, și ea, la fel.
S-a grăbit să ajungă la ultima casă. Dar, chiar când era pe punctul de a părăsi satul, o
întâmpină tanti Lidia, cu un zâmbet larg, ce-i adâncea ridurile din jurul ochilor:
– Văd că ai găsit ce căutai, maică! și se uită cu subînțeles la pânza din brațele ei. Ce mai face
băiețelul tău? Eric îl chema, nu?
Roua nu i-a răspuns, a trecut pe lângă ea, ca și cum nu o auzise, și ieși din sat. Lacrimile
au început să dea năvală. Se abținuse prea mult timp. Au izbucnit brusc și nu s-au oprit până
nu au udat șevaletul. Se întunecase complet și nu putea vedea, însă, când lacrimile au atins
pânza, s-au transformat imediat în acuarele și au colorat-o în toate nuanțele posibile. Ele
aveau să șteargă tot albul-acel alb bolnăvicios, acel alb nemilos al spitalului și al doctorilor,
care, când îi vorbiseră, își priviseră fix vârfurile pantofilor; albul ultimei zile de vară, în care
i-a fost dat să-și vadă băiatul. Acele lacrimi aveau să șteargă totul!